Detalii despre asigurari obligatorii sau facultative gasiti la:
http://www.reforma-asigurarilor.ro/register.php?cID=2050
contacteaza-ma!
0726124878
andreitania@gmail.com
Cel mai important pe lumea asta e... viata ta!
http://www.reforma-asigurarilor.ro/register.php?cID=2050
contacteaza-ma!
0726124878
andreitania@gmail.com
Cel mai important pe lumea asta e... viata ta!
De obicei nu te gandesti la ea ci mai degraba la masina sau alte bunuri materiale de valoare... si... le asiguri. Sa ai tu certitudinea ca in caz de deteriorare sau accident sa ai posibilitatea remedierii...
Nu faci, insa, acelasi lucru cu VIATA TA!... o pui de obicei pe ultimul plan sau... nici atat... nu o iei in calcul!
Este momentul sa o faci!
Tu nu trebuie sa ajungi ca batranul din povestea de mai jos... Asigura-ti ACUM o viata fericita!
.png)
Am citit de curand un articol de Alina Druta. Povestea esra atat de asemanatoare cu multele povesti pe care le ascult adesea de la unii batrani cu care stau de vorba. Sa nu credeti cumva ca muncesc la vreun azil de batrani... nu... problema este ca intotdeauna cand imi apare un batran in cale ii vad in ochi tristetea si durerea singuratatii... si nu-mi vine sa nu-l ascult. Il fac si pe el pentru cateva minute un pic mai fericit! Dar sa revin la poveste. Este vorba despre un batran din satul Izvoarele. "Are vârsta de 80 de ani şi a fost premiat cu medalia de muncitor strălucit la ferma de vaci din sat, pe timpul URSS. Soţia este moartă, dar spune el a iubit-o foarte mult şi înpreună cu ea au construit 2 case şi au ţinut tot felul de animale, „să fim şi noi în rând cu lumea.” Când era tânăr şi sănătos era un gospodar de invidiat, o familie frumoasă şi îi stătea în faţă o viaţă plină de bucurie. Bucuriile însă au început a se transforma în tirsteţi în momentul când i-a murit soţia şi el a trebuit să rămână singur. Copiii erau deja mari, la casele lor, tot ajutaţi de el să le construiască, însă se pare că ei uitase-ră de el. Uitase-ră de cel care a avut grijă să nu se lovească atunci când erau copii, să le asigure mâncare pe masă şi haine pentru a fi în rând cu lumea. Se pare că având familiile lor, tatăl lor deja nu mai era important. Era bătrân, singur, bolnav şi era însuşi o problemă.
.png)
Nu l-am cunoscut întâmplător, ci cu două săptămâni în urmă am fost împreună cu o echipă medicală din Statele Unite în satul Izvoare, unde s-au oferit sătenilor consultaţie medicală şi medicamente. Împreună cu Betsy Reck, asistentă medicală şi Jinelle, medic general, conduse de doamna Angela care este sora medicală responsabilă pe secotorul acestui bătrân am mers să-l vedem şi să-l ajutăm cu ce putem. Cu două luni în urmă a avut o operaţie în regiunea abdominală şi se pare că intervenţia chirurgicală nu a fost reuşită, pentru că după ceva timp ea s-a infectat şi au apărut complicaţii. A trebuit să mai aibă o operaţie, însă nici aceasta nu i-a adus sănătatea, doar că a rezolvat puţin problema infecţiei.
Ajungând la el acasă am fost surprinsă să văd condiţiile în care trăia: singur, bolnav, fără mâncare, fără condiţii minime de trai şi trist. Trist de faptul că nu vin copiii să-l vadă, să-i aducă o căldare de apă şi să-i gătească o supă caldă. Mai vin vecinii să-i taie lemne de foc şi să-i aducă ceva de mâncare. Totuşi, nu l-am văzut supărat pe viaţă sau însuşi pe copiii lui. Nu! L-am văzut plin de nădejde că o să fie bine şi că Dumnezeu are grijă de el.
Ne-a povestit anii de tinereţe şi toate din cele spuse duceau la: „Eram tânăr şi voinic, plin de putere şi niciodată nu mă gândeam că voi ajunge aşa.” Ne-a povestit istorii interesante din viaţa lui şi cu dor ne-a relatat despre soţia lui. A spus că înainte de operaţie mergea în fiecare duminică la biserică, se ruga şi asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Ne-a spus rugăciunea tatăl nostru şi crezul, a spus că şi acuma se trezeşte noaptea din cauza durerii, „mă dau jos din pat, mă aşez pe genunchi şi mă rog lui Dumnezeu să-mi ierte păcatele.”
Apoi a plâns…a plâns de tristeţe că nu vin copiii să-l vadă şi că ii dor de ei, ii dor să vorbeacă cu cineva şi să nu se simtă singur. „Merg încetişor la fântămă îmi aduc câte o căldare de apă, apoi merg la magazin îmi cumpăr câte o pâiine, fac ceai şi moi pâinea în ceai, nu am dinţi şi aşa mănânc şi eu câte ceva, cine ştie câte zile oi mai avea, dar aşa încerc şi eu să trăiesc.”Spune că a fost vizitat de primăriţă care este „o fată tare bună la inimă, a venit la mine şi m-a întrebat ce mai fac şi cum îmi mai merge. Tare mă bucur când vine cineva pe la mine, câteodată mă pornesc prin grădină şi cad, stau acolo câte două trei ore şi mă rog să vină cineva să mă ajute să mă ridic, apoi înce… încet mă ridic singur şi mă duc în casă, mă întind pe pat şi aştept moartea. Ea însă nu vine, mai am zile de trăit şi ce să fac…”
Cu siguranţă aşteptaţi numele lui, numele acestui om care a trăit o viaţă plină de jertfă pentru familia lui. Nu am numele lui. Am vorbit cu el două ore însă nici măcar nu l-am întrebat care îi este numele. Am fost lovită de greutatea vieţii lui şi nu mi-am dat seama că plecasem fără măcar să-i cunosc numele. Doream doar să-l ascult, ca apoi să-mi dau seama cât de greu îi este. Nu am putut să-mi stăpânesc lacrimile, am plâns împreună cu el pentru că m-am simţit ruşinată că aş putea da o mână de ajutor însă sub pretextul că nu am timp, n-o fac.
După discuţia cu el eram supărată pe doi oameni, pe copiii lui care au uitat de el, au uitat că au un tată care le-a asigurat o viaţă frumoasă. Acum, când scriu acest rânduri sunt supărată pe mine şi pe toţi noi…Câţi dintre noi ar putea să cumpere un lapte şi o pâine şi să meargă la vecinii de pe scară care sunt bătrâni şi cărora le este greu să meargă la cumpărături. Sau cine dintre noi nu-şi poate chema prietenii să meargă la un azil de bătrâni să pregătească nişte produse şi să stea să-i asculte pe bunicii şi bunicele de acolo, să le asculte durerile inimii şi să le dea o îmbrăţişare.
Fiecare dintre noi putem face acest lucru, dar câţi dintre noi o fac? Mai târziu vom fi şi noi bătrâni şi câţi dintre noi şi-ar dori o astfel de bătrâneţe?
Lasă-ţi ocupaţia pentru o oră, ia-ţi familia şi prietenii şi vizitează un bătrân care nu are nevoie de nimic de la tine, ci de doar două urechi să-l asculte, de doi ochi să-l privească şi de o inimă să-i înţeleagă durerea sufletului." ... acesta era indemnul Alinei la final
Tu nu trebuie sa ajungi ca batranul din povestea de mai jos... Asigura-ti ACUM o viata fericita!
.png)
.png)
Ajungând la el acasă am fost surprinsă să văd condiţiile în care trăia: singur, bolnav, fără mâncare, fără condiţii minime de trai şi trist. Trist de faptul că nu vin copiii să-l vadă, să-i aducă o căldare de apă şi să-i gătească o supă caldă. Mai vin vecinii să-i taie lemne de foc şi să-i aducă ceva de mâncare. Totuşi, nu l-am văzut supărat pe viaţă sau însuşi pe copiii lui. Nu! L-am văzut plin de nădejde că o să fie bine şi că Dumnezeu are grijă de el.
Ne-a povestit anii de tinereţe şi toate din cele spuse duceau la: „Eram tânăr şi voinic, plin de putere şi niciodată nu mă gândeam că voi ajunge aşa.” Ne-a povestit istorii interesante din viaţa lui şi cu dor ne-a relatat despre soţia lui. A spus că înainte de operaţie mergea în fiecare duminică la biserică, se ruga şi asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Ne-a spus rugăciunea tatăl nostru şi crezul, a spus că şi acuma se trezeşte noaptea din cauza durerii, „mă dau jos din pat, mă aşez pe genunchi şi mă rog lui Dumnezeu să-mi ierte păcatele.”
Apoi a plâns…a plâns de tristeţe că nu vin copiii să-l vadă şi că ii dor de ei, ii dor să vorbeacă cu cineva şi să nu se simtă singur. „Merg încetişor la fântămă îmi aduc câte o căldare de apă, apoi merg la magazin îmi cumpăr câte o pâiine, fac ceai şi moi pâinea în ceai, nu am dinţi şi aşa mănânc şi eu câte ceva, cine ştie câte zile oi mai avea, dar aşa încerc şi eu să trăiesc.”Spune că a fost vizitat de primăriţă care este „o fată tare bună la inimă, a venit la mine şi m-a întrebat ce mai fac şi cum îmi mai merge. Tare mă bucur când vine cineva pe la mine, câteodată mă pornesc prin grădină şi cad, stau acolo câte două trei ore şi mă rog să vină cineva să mă ajute să mă ridic, apoi înce… încet mă ridic singur şi mă duc în casă, mă întind pe pat şi aştept moartea. Ea însă nu vine, mai am zile de trăit şi ce să fac…”
Cu siguranţă aşteptaţi numele lui, numele acestui om care a trăit o viaţă plină de jertfă pentru familia lui. Nu am numele lui. Am vorbit cu el două ore însă nici măcar nu l-am întrebat care îi este numele. Am fost lovită de greutatea vieţii lui şi nu mi-am dat seama că plecasem fără măcar să-i cunosc numele. Doream doar să-l ascult, ca apoi să-mi dau seama cât de greu îi este. Nu am putut să-mi stăpânesc lacrimile, am plâns împreună cu el pentru că m-am simţit ruşinată că aş putea da o mână de ajutor însă sub pretextul că nu am timp, n-o fac.
După discuţia cu el eram supărată pe doi oameni, pe copiii lui care au uitat de el, au uitat că au un tată care le-a asigurat o viaţă frumoasă. Acum, când scriu acest rânduri sunt supărată pe mine şi pe toţi noi…Câţi dintre noi ar putea să cumpere un lapte şi o pâine şi să meargă la vecinii de pe scară care sunt bătrâni şi cărora le este greu să meargă la cumpărături. Sau cine dintre noi nu-şi poate chema prietenii să meargă la un azil de bătrâni să pregătească nişte produse şi să stea să-i asculte pe bunicii şi bunicele de acolo, să le asculte durerile inimii şi să le dea o îmbrăţişare.
Fiecare dintre noi putem face acest lucru, dar câţi dintre noi o fac? Mai târziu vom fi şi noi bătrâni şi câţi dintre noi şi-ar dori o astfel de bătrâneţe?
Lasă-ţi ocupaţia pentru o oră, ia-ţi familia şi prietenii şi vizitează un bătrân care nu are nevoie de nimic de la tine, ci de doar două urechi să-l asculte, de doi ochi să-l privească şi de o inimă să-i înţeleagă durerea sufletului." ... acesta era indemnul Alinei la final
